Odata cu rationalitatea vine plictisul. Nu rezulta din ea, dar se constituie intr-unul dintre efectele colaterale dureroase ale ratiunii si dezvoltarii intelectuale ale fiintei umane. De ce toate astea? Raspunsul necesita o analiza a existentei/modului de viata uman si, in cadrul acestui demers, concludenta mi se pare comparatia cu viata animala, aceasta evidentiind destul de clar de ce, in absenta ratiunii, nu exista plictisul.
Se spune ca plictiseala, in formele ei complexe, nu apare decat atunci cand individul se opreste din activitatile sale comune, fie ca e vorba de munca (activitatea cea mai des intalnita in viata oamenilor), de hranit sau de odihna. Remarca este corecta; cu toate astea se ridica doua probleme : prima se refera la plictisul intalnit chiar si in timpul unei activitati (plictisul ca rezultat al rutinei), iar a doua la felul cum se explica de facto plictisul. In primul caz, avem de-a face cu un soi de mecanicitate improprie pentru fiinta umana, dar perfecta (atentie) pentru masini. Progresand stiintific si tehnic mult mai rapid decat am facut-o din punct de vedere al adaptarii noastre la mediu/societate, organismul uman ca un tot unitar intampina dificultati monstruoase atunci cand vine vorba de a face acelasi lucru/la fel/fara schimbari semnificative o perioada indelungata de timp. (In acest sens, speram ca intr-o zi orice activitate de rutina va fi apanajul “robotilor”). Astfel ia nastere o anumita forma de stress care, combinata cu plictisul (de data aceasta unul nociv si perfect justificabil la nivel psihic) reduce capacitatea de concentrare si imprima individului o stare de presiune pe care e nevoit sa o elimine prin tot felul de activitati in timpul sau liber. Ce se intampla cand acest timp liber este, fie insuficient, fie practic absent? Atunci psihicul uman intra pe un trend descendent, experimentand de la stari de irascibilitate si nervozitate excesiva, pana la limita opusa, prin melancolie si depresie, toate acestea conducand, intr-un mod sau altul, la destabilizarea cailor de comunicare cu exteriorul/ceilalti indivizi, in speta. Workaholics se disting, in cele din urma, printr-o inchidere in sine excesiva, bolnavicioasa si, nu o data, acest statut creeaza o simbioza reusita cu viciile si alte tipuri de dependenta. Pentru ca, desi greu de inchipuit, munca&rutina pot da si ele dependenta. Si, dupa cum arata medicina/psihologia, dependentele dau nastere altor dependente cu o foarte mare usurinta.
Mai departe, sa aruncam o privire asupra trecerii omului din stadiul de animal in cel de fiinta rationala. Preocupat in permanenta cu gasirea hranei (fapt care, se pare, ca a condus la dezvoltarea creierului uman, de 6 ori mai mare decat al unei primate de dimensiunea sa) si cu asigurarea securitatii personale, asemeni oricarui animal, omul primitiv nu gasea timp pentru a se plictisi. Comparand, astazi, observam ca in lumea animala, lumea salbatica in principal, viata este traita intens, alert si astfel plictisul este inexistent. Undeva la mijloc se afla “animalele de casa”. In cazul lor, gasirea hranei si asigurarea securitatii sunt elemente care, desi inscrise in codul lor genetic, nu mai constituie o problema pregnanta, astfel incat putem observa manifestari ale plictisului cu destula usurinta. Acest fapt nu schimba, insa, cu nimic datele generale ale analizei noastre. Intr-un mod asemanator putem realiza o comparatie intre omul primitiv, apoi antic si chiar medievala si cel modern/contemporan. Beneficiind de o crestere fulminanta a conditiilor de viata si de o reducere la fel de mare a pericolelor din viata cotidiana (aici incluzand si evolutia medicinei si disparitia a numeroase boli cu raspandire globala precum ciuma sau lepra), individul traieste o viata in care plictisul isi poate gasi lesne un loc.
In afara de aceste cauze “naturale”, un alt element conduce la dezvoltarea plictisului : nevoia de diversitate. Omul, diferit esential atat de animal, cat si de masina, nu se poate bucura legitim de o viata monocolora, mai mult, el simte nevoia puternica a noului si diversului, indiferent de mediul in care isi desfasoara viata. In acest context, pentru a reveni la intrebarea principala, ratiunea joaca un rol determinant. Desi, dupa cum am aratat, putem intalni plictisul in existenta animala, acesta are un impact mult mai mic si nu este altceva decat o “eroare” rezultata din schimbarea la 360 de grade a modului obisnuit de viata al acestora (cea salbatica). Plictisul este specific doar oamenilor, la fel cum rutina este proprie numai masinilor.
Metode de combatere a plictiselii ? Viciile + orice difera de activitatile obisnuite ale individului in cauza. Astfel, gasim total ineficienta si, intr-un anumit sens, absurda, ideea ca putem infrange plictisul muncind mai mult, invatand mai mult sau facand oricare alt lucru din cele pe care in mod obisnuit le facem.
Asadar, plictisul (si spleenul ca forma speciala, specifica unei categorii restranse de indivizi) se afla intr-o stranse conexiune cu ratiunea si cu improprietatea rutine in cadrul existentei umane.
