Such a perfect day to shot yourself

Dimineaţa începe scurt ca o împuşcătură în ceafă. Scârţâitul şi vocea spartă din mintea mea îmi umplu urechile.

Aproape că mă rostogolesc pe podea şi, într-un final, la 08:31 sunt în picioare. Aerul cald mă duce cu gândul în Jamaica. (Mai devreme o prietenă îmi spunea de cineva care abia s-a întors din Caraibe. Fuck all the lucky people, then.) O căsuţă pe plajă, soare mult şi valurile grăsuţe de dimineaţă vs mansarda cu pereţii ei reci şi o groază de examene gata să dea buzna în existenţa mea seacă şi să-şi ceară drepturile. That’s just great.

În câteva minute ajung la Unirii. Din brad au mai rămas câteva mormane de fier şi drumul blocat (încă) prin mijlocul parcului. Privesc cu indiferenţă reclamele de peste tot, trec odată cu toţi şi mă strecor printre ei ca printr-o mulţime de maimuţici isterice. Merg mai departe prin mocirla de pe Bd. Coposu. Mai departe la stânga, în capăt cea mai placidă clădire din zonă. Intru.

“23 august 1793″. Cam atât despre examenul de azi. O pierdere de timp şi încă un motiv de deprimare, dacă mai era cazul.

Încep să cred că vanitas vanitatum e cea mai mişto idee pe care am auzit-o vreodată. Deşi nu-mi place cum sună, sunt pe drumul cel mai scurt şi mai sigur către resemnare. Undeva între spleenul absolut şi dorinţa de a dispărea rapid din peisaj. Ca şi cum n-aş fi fost. Era o replică în “Ce îşi doresc femeile”, în care o tipă spunea ceva de genul : “n-o să observe nimeni. se vor întreba peste câteva zile unde e tipa cu ochelari care se plimba pe aici cu dosarele”.

Până atunci îmi ocup puţinul timp pe care îl mai am de trăit cu nimicuri. Convins că axiologia e ultimul lucru la care un muribund ar trebui să se gândească.