Bradul decapitat – execuţie în piaţa publică

Întotdeauna am ştiut că dimineţile nu trebuie să facă parte din viaţa mea. Oricât aş încerca, de fiecare dată când încerc să mă trezesc, o putere mai mare decât mine mă ţine legat de pat, prins cu nişte curele invizibile de saltea ca un condamnat la moarte. Iadul începe când zgomotul alarmei îmi umple dintr-odată urechile>> “este ora 7 şi douăzeci minute. este timpul să vă treziţi”. Oh, shut the fuck up. Mă ridic şi apăs (prin somn fireşte..) pe câteva butoane pentru încă vreo câteva minute de somn. Yey. Bineînţeles că mă trezesc într-un final, mai obosit decât mai înainte..chiar mai obosit decât mă culcasem.

Uneori încep să cred că somnul mă transformă într-o legumă, dar îmi place . Cu toate astea, e singura perioadă de linişte din zi. Noaptea.

La 8 ajung la Unirii. Îmi strâng fularul pe gât. Oamenii circulă în neştire ca nişte bile de snooker sau pur şi simplu ca o mulţime de electroni. Dezorientaţi, mai mereu singuri şi totul pare să fie aiurea. Şi chiar aşa e. Mă strecor pe lângă arteziene şi încerc să-mi fac drum în diagonală. Între patinoar şi brad, mai exact. Câteva gărduleţe îmi blochează trecerea. Multă zăpadă şi mai ales noroi peste tot, pe hainele tuturor & ale mele. Mă opresc pentru o secundă. Ridic privirea >> BRADUL NU MAI ERA ! .

Un zâmbet uriaş se ridică în mine, aproape că mă trezesc bătând din palme. Conul cel mai de sus dispăruse. O macara ca un braţ de dinozaur smulgea bucăţile de fier masiv, prin aer vedeam globuri si cabluri zburând. Urma să dispară cu totul. Dar asta era doar o chestiune de timp.

Încep uşor-uşor să îngheţ. Mă sprijin în mâini şi sar unul din garduri. Încerc să mă strecor printre muncitori şi vreo câţiva puşti care urmăresc manevrele cu atenţie. Fac câţiva paşi şi un nene se apropie de mine.

- Dumneavoastră..?

- Vreau să trec pe parte cealaltă. Are ceva?

- Nu se poate. Vă rog să vă întoarceţi. Şi voi, haideţi, duceţi-vă de aici. Se lucrează, ce mama naibii ! Hai..

- Ok.

Ne-am deplasat de acolo. Eu a trebuit să ocolesc tot rahatul de piaţă, trăgând cu ochiul din când în când ca martor la un eveniment măreţ. Asta m-a amuzat mai mult decât săptămânile când l-au montat. Atunci totul părea aranjat, oamenii lucrau atenţi la fiecare detaliu (de-asta atunci când a încercat Videanu să-l pornească nu i-a ieşit. oamenii nu-s obişnuiţi cu munca “serioasă”. pe la noi. lucrurile nu ies decât atunci când sunt făcute “în stilul nostru”. dar asta e altă discuţie).

Acum macaraua muşca din brad ca un tiranozaur. Decapitarea e întotdeauna brutală şi lipsită de stil. E, cu toate astea, mai eficientă. Ne pricepem mai bine să luăm gâtul, decât să facem lucrurile să meargă. Sunt curios cine poate contrazice asta.

Am traversat până la urmă pe la Unirea, apoi pe C. Coposu şi mai departe spre facultate. La întoarcere nimeni nu mai lucra. Iar azi eliminaseră cam jumătate din el. În curând o să fie gata.

Aşa că bradul nu mai e. A rămas doar zăpada. Şi nici ea. Noroiul se îngroaşă zi după zi ca o boală incurabilă şi rece care îţi intră în corp.