Întotdeauna am ştiut că dimineţile nu trebuie să facă parte din viaţa mea. Oricât aş încerca, de fiecare dată când încerc să mă trezesc, o putere mai mare decât mine mă ţine legat de pat, prins cu nişte curele invizibile de saltea ca un condamnat la moarte. Iadul începe când zgomotul alarmei îmi umple dintr-odată urechile>> “este ora 7 şi douăzeci minute. este timpul să vă treziţi”. Oh, shut the fuck up. Mă ridic şi apăs (prin somn fireşte..) pe câteva butoane pentru încă vreo câteva minute de somn. Yey. Bineînţeles că mă trezesc într-un final, mai obosit decât mai înainte..chiar mai obosit decât mă culcasem.
Uneori încep să cred că somnul mă transformă într-o legumă, dar îmi place . Cu toate astea, e singura perioadă de linişte din zi. Noaptea.
La 8 ajung la Unirii. Îmi strâng fularul pe gât. Oamenii circulă în neştire ca nişte bile de snooker sau pur şi simplu ca o mulţime de electroni. Dezorientaţi, mai mereu singuri şi totul pare să fie aiurea. Şi chiar aşa e. Mă strecor pe lângă arteziene şi încerc să-mi fac drum în diagonală. Între patinoar şi brad, mai exact. Câteva gărduleţe îmi blochează trecerea. Multă zăpadă şi mai ales noroi peste tot, pe hainele tuturor & ale mele. Mă opresc pentru o secundă. Ridic privirea >> BRADUL NU MAI ERA ! . Read the rest of this entry ?
