Urasc dupa-amiezile uscate si reci de toamna, bucati de zi in care plictiseala iti umbla prin maruntaie, iti umple plamanii de acel “leave me alone..” pe care fetele tuturor si a ta, cel mai mult, o scot la iveala. Corpurile oamenilor mergand teleghidate ca niste papusi isterice si graba care ne transforma pe toti in simple maimute ale oboselii si spleenului. Posterele de la metrou, drumul blocat pana acasa, o mana invizibila te tine blocat in lumea de afara si prea putine semne te lasa sa crezi ca vreuna din momentele astea vor disparea. Sau ca vreo toamna o sa aduca in buzunarele ei carpite cateva pungute cu zambete si o sa le imparta trecatorilor ca un bonus pentru rabdare sau pur si simplu. Viata mea de pe strada e si viata ta. Pentru ca aerul trece din gura in gura ca un vant imbibat cu halucinogene. Pentru ca statia de metrou e un club de narcomani, iar strada se face tot mai ingusta si ne impingem unul pe altul in zidurile caselor. Pana cand una din ele e cea la care trebuie sa ajungi, dar asta se intampla intotdeauna prea tarziu. Atat de tarziu cat sa injuri o secunda bizara in care semaforul se face rosu sau orice altceva. In fine.
Mi se intampla sa fiu unul din personajele no-name care traiesc asa ceva, daca asta e cuvantul potrivit, habar n-am. Toamna e de fiecare data o javra, asistenta medicala care imi tortureaza existenta si de-asta camera mea are perdelele trase permanent, cat sa evit contactul direct cu cerul gri-color si cu zambetul baltilor de pretutindeni.
(to be continued..)
